Marcel Proust, unul dintre creatorii romanului modern, de la dispariţia căruia se împlinesc, în 2022, o sută de ani, s-a născut la Paris, într-o casă din strada La Fontaine, care nu mai există (Cf. Jean-Paul Caracalla, Vagabondages littéraires dans Paris, Ed. „La Table Ronde”, Paris, 2003). Era, de fapt, o vilă aparţinând unchiului matern, ascunsă în fundul unei grădini din satul Auteuil, anexat Parisului în 1860 de către arhitectul Haussmann. Aici vede lumina zilei viitorul mare scriitor, la 10 iulie 1871, când pe străzi se dezlănţuia Comuna. În lumea dominată de „senzaţie” a imaginarului proustian, axat pe „căutarea”/ „cercetarea” trecutului, casa cu grădină din strada La Fontaine apare învăluită în parfum de tei. Este, de altfel, şi casa angoaselor nocturne, transferate însă, în roman, serilor din miticul Combray, când copilul de altădată aştepta cu înfrigurare îmbrăţişarea mamei pentru a putea adormi.

La Paris, Marcel Proust locuieşte (timp de 27 de ani) în apartamentul familiei sale din Bulevardul Malesherbes, numărul 9, „Rive Droite”, aproape de Parcul Monceaux şi de grădinile Champs-Élysées, locul de promenadă preferat. Este şi locul în care naratorul din Ŕ la recherche du temps perdu (unul dintre purtătorii de cuvânt ai scriitorului) îşi trăieşte prima dragoste, inspirată de Gilberte Swann, fata cu păr blond-roşcat, zărită pentru prima dată la Combray, printre ulucile unui gard ce înconjura proprietatea Swann. Privirea filtrată conferă mai mult mister acestei fiinţe de care doar auzise până atunci, iar fundalul floral (iasomie şi micşunele), pe care este proiectată imaginea ei, explică „numele acrişor şi proaspăt” (metaforă cu fundament metonimic) ce răsună în auzul îndrăgostitului. Un „nume dureros”, căci Gilberte va rămâne pentru acesta o enigmă. Piaţa Madeleine, cu numeroasele sale restaurante şi cafenele, se înscrie, de asemenea, printre decorurile imaginarului proustian. Curtea hotelului Guermantes din Ŕ la recherche... (spionată de narator, dar şi de slujnica Françoise, din bucătăria sa) este şi ea inspirată de curtea imobilului în care locuia scriitorul în acea perioadă.

În 1900, familia Proust se mută într-un apartament burghez din strada Courcelles nr. 45, într-o zonă rezidenţială. Imobilul era prevăzut cu un ascensor electro-hidraulic capitonat, invenţie tehnică frecvent menţionată în romanul proustian. În Le côté de Guermantes, de exemplu, se insistă asupra plăcerii profesorului E *** (solicitat să acorde consultaţie bunicii naratorului) de a manevra butoanele ascensorului din bulevardul Gabriel, unde locuia. Menţionat adesea este şi telefonul, prezent la acea epocă în familiile înstărite, dar şi la poştă. Memorabilă rămâne convorbirea naratorului (aflat la Doncičres) cu bunica sa rămasă la Paris. Aflat într-o cabină telefonică, acesta nu mai aude, la un moment dat, vocea iubită şi este cuprins de angoasă. Convorbirea interurbană întreruptă prefigurează o despărţire dureroasă, fiinţa dragă devenind o umbră.

În 1906, Proust, bolnav de astm, se stabileşte în bulevardul Haussmann nr. 102, loc mitic al izolării simbolizate şi de camera de lucru cu pereţii căptuşiţi cu plută, învăluită zi şi noapte de lumina verde a unei lămpi aflate pe noptiera de lângă micul pat din aramă. Obligat să se mute, scriitorul se instalează provizoriu în strada Laurent Pichet nr. 8 bis, în iunie 1919. În luna octombrie a aceluiaşi an, se mută în strada Hamelin nr. 44, în apropiere de bulevardul Kleber, unde se va stinge în data de 18 noiembrie 1922.

Parisul din Ŕ la recherche du temps perdu, acest roman scris la persoana întâi, reflectă, ca o oglindă magică, o realitate transfigurată, instaurând o poetică a spaţiului şi a trăirii. Cuvântul cheie este, fără îndoială, mondenitatea, Proust fiind şi el un „cronicar” al epocii sale, dublat de artistul care o „re-creează”. Frecventează, încă din adolescenţă, saloanele pariziene, al doamnei Strauss (soţia lui Georges Bizet), de exemplu, dispersat de disputele stârnite de cazul Dreyfus, dar şi salonul contesei Greffulhe de Helleu, născută Caraman-Chimay. Această societate elegantă (le Tout-Paris) îi furnizează modele pentru personajele scrierilor sale, multe memorabile, precum ducesa Oriane de Guermantes, al cărui nume este înzestrat de narator cu virtuţi magice, trimiţând spre un domeniu legat de copilăria sa şi proiectat de memoria afectivă în mit, stăpâna domeniului fiind asociată zânei Mélusine. O zeitate acvatică devine, sub penelul autorului, şi prinţesa de Guermantes, prezentată în loja sa de la Operă, cu ocazia unui spectacol de gală (Fedra lui Racine) a cărui protagonistă este Berma (personaj inspirat de actriţa Sarah Bernhardt). Metamorfoza se datorează rafinamentului stilistic al grefării metaforelor pe un fundament metonimic, elementul declanşator fiind vocabula baignoire cu dublu înţeles, de „lojă” şi „cadă”.

Un farmec misterios exercită asupra naratorului şi salonul ducesei de Guermantes, primul salon din elegantul cartier Saint-Germain, cel mai select din Parisul de la sfârşitul veacului al XIX-lea. Un salon al aristocraţiei înalte, spaţiu marcat de bariere imaginare, de snobism, o paradă a mondenilor de tot felul, în care se va regăsi şi naratorul. Provenit din mediul burghez şi suferind de sentimentul excluziunii, el va avea acces la această lume în care tronează doamna de Guermantes, graţie relaţiilor pe care şi le făcuse, cât şi renumelui de tânăr înzestrat cu deosebite calităţi intelectuale şi artistice. Zăbovind în faţa tablourilor impresioniste ale lui Elstir (pictorul său preferat) din colecţia gazdelor, invitatul ce se lăsase aşteptat este obligat să se supună ritului declanşat de ordinul ducelui, dublat de anunţul şefului chelnerilor, cu pretenţii de maestru de ceremonii: „Madame est servie”. Conducând-o la masă pe doamna de Guermantes, se încadrează în spectacolul dineului, asemănat cu „un théâtre de pupazzi”, ilustrând o „fastuoasă orologerie mecanică şi umană”. Dincolo de politeţea aristocratică, în acest mediu exclusivist domneşte convenţia şi lipsa de empatie. Un exemplu memorabil în acest sens este scena în care ducele de Guermantes, dornic să participe, cu orice preţ, la un bal mascat (unde urma să o întâlnească pe noua sa metresă), ignoră cu bună ştiinţă atât moartea verişorului său Armanien, cât şi starea gravă de sănătate a lui Charles Swann, venit în vizită pentru a-i aduce ducesei o fotografie de artă. Aflând de la acesta că este pe moarte, se grăbeşte spre trăsură, asigurându-l că este sănătos tun, preocupat doar de pantofii roşii ai consoartei, nepotriviţi cu rochia neagră.

La polul opus lumii mondene a saloanelor aristocratice pariziene se plasează salonul burghez al soţilor Verdurin. Legătura dintre cele două medii atât de diferite este făcută de personajul Swann. Aparţinând marii burghezii, membru al Jockey-Clubului, acesta locuieşte într-un imobil din Quai d’Orléans şi este primit la Élysée. Erudit în materie de artă (pasionat, între altele de Vermeer, despre care scrie un studiu), el frecventează cele mai cunoscute saloane aristocratice, fiind naturalizat de foburgul Saint-Germain. În contradicţie cu rafinamentul său intelectual, aventurile erotice în care se implică au drept ţintă frumuseţi mai degrabă vulgare din pătura joasă a societăţii, precum demimondena Odette de Crécy. Aceasta îl va introduce în „micul clan” al familiei Verdurin, din care fac parte, printre alţii, doctorul Cottard şi un tânăr pianist (apreciat pentru interpretarea muzicii wagneriene), care o impresionează atât de mult pe stăpâna casei, încât îi provoacă migrene. Dacă în cazul clanului aristocratic, participarea la dineuri se face pe bază de invitaţie, în cazul „amicilor” casei Verdurin lucrurile sunt simple: „Soţii Verdurin nu invitau la cină: la ei găseai întotdeauna «masa întinsă». Seara nu exista un program anume” (Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut, Swann, traducere de Irina Mavrodin, Bucureşti, Editura Univers, 1987, p. 191). Natura artistică a snobului Swann transfigurează acest mediu banal, înnobilat de acordurile magice ale unei bucăţi muzicale interpretate de tânărul pianist. Memoria involuntară reînvie dragostea sa pentru fraza muzicală auzită, cu ceva timp în urmă, în alt salon, „fraza aeriană şi plină de miresme” din sonata al cărei autor este Vinteuil, o cunoştinţă de la Combray, spaţiul magic al copilăriei. Melodia îndrăgită devine imnul dragostei pentru Odette. Sub vraja iubirii, femeia de moravuri uşoare este asociată cu Zefora (personaj dintr-o frescă de Botticelli) şi proiectată într-o lume de vis şi mister. Dorinţa îi este stârnită, însă, de absenţa acestei femei, care declanşează o cursă nocturnă în trăsură, pe marile bulevarde, cu oprire la restaurante şi cafenele (unele cu numele schimbat de autor): „Prévost”, „Maison Dorée”, „Tortoni”, „Café Anglais”. Întâlnirea se produce în Boulevard des Italiens. Este ocazia pentru a face referinţă la moda feminină din la Belle Époque, marcată de gustul Art Nouveau, ilustrat de femeia-floare: „Ţinea în mână un buchet de flori de catleya, iar Swann văzu, sub dantela ce-i acoperea capul, că are în păr flori de acelaşi fel, prinse de o egretă de pene de lebădă. Era îmbrăcată, pe sub mantia-i, în catifea neagră adunată în falduri largi care, printr-o tăietură oblică, descoperea, într-un mare triunghi, partea de jos de fai alb, lăsând să se întrevadă o fâşie, tot de fai alb, acolo unde se deschidea corsajul decoltat şi unde erau înfipte alte flori de catleya” (op. cit., p. 227). Metafora „faire la cattleya” va deveni simbolul întâlnirilor amoroase din Rue de La Pérouse.

Parisul lui Proust diferă de cel al lui Balzac din Scčnes de la vie parisienne, fiind oglinda unei stilizări a realului. El poartă pecetea poeziei şi a artei, revelând o altă viziune asupra lumii şi o vibraţie proprie. Dacă lumea saloanelor din la Belle Époque este plasată sub semnul Timpului distrugător, dominanţa fanteziei instituie o irealitate fondată pe coexistenţa metaforei cu metonimia, ca în cazul metamorfozei vilei Guermantes, care devine un misterios ţinut marin, trimiţând spre lăcaşul zânei Mélusine. Proust oferă, astfel, cititorilor săi, o fascinantă galerie de tablouri pariziene, marcate de „intermitenţele inimii”.